corpuri accidentate şi sporturi de contact

Alexandru Ştefan Dincovici¹

Această lucrare este un studiu exploratoriu despre corpuri, durere şi accidentare în artele marţiale de contact. Cu toate că în ultima vreme am putut observa un interes crescând în ştiinţele sociale pentru aceste teme, foarte puţine cercetări au abordat legătura dintre ele, axându-se mai ales pe subiecte adiacente. Scopul lucrării de faţă este, în primul rând, o încercare de definire a accidentării ca şi categorie aparte a durerii, precum şi o analiză a implicaţiilor mai largi ale acesteia, atât în ceea ce priveşte relaţia ei cu corpul sportivilor, cât şi în relaţia cu cotidianul acestora.

            În loc de introducere: bătaia doare

    Sportul implică, indiferent de situaţie, o anumită doză de durere administrată cu regularitate la fiecare antrenament şi la fiecare competiţie, chiar dacă uneori ea se insinuează subtil, sub forme blânde, cum ar fi cea a febrei musculare. Sporturile de contact, în schimb, presupun o anumită doză de bătaie, administrată cu regularitate şi, după cum ştim, nimănui nu îi place să încaseze bătaie, pentru că bătaia doare. Şi nu este nimic subtil nici în a lua bătaie, nici în durerea din timpul ei şi de după. Ne-am aştepta, din această cauză, să nu practice nimeni o activitate cu consecinţe atât de neplăcute, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Există, aproape în fiecare oraş², cel puţin un club în care se pot practica asemenea sporturi, club care nu duce tocmai lipsă de membri, şi ai cărui membri vin la antrenamente pentru simplul motiv că le place ceea ce fac acolo. Uneori le place chiar şi durerea, oricât de ciudat ar putea să pară ca cineva să vrea să îşi supună corpul unui asemenea tratament.

            Durerea este şi subiectul lucrării de faţă, în contextul practicării unui sport de contact, cu implicaţiile pe care ea le are asupra corpului şi asupra vieţii indivizilor care aleg o astfel de ocupaţie, fie ca pe un hobby, fie ca pe o carieră.

            Lucrarea, cu toate că titlul ne poate direcţiona greşit, se încadrează mai degrabă, ca domeniu, în antropologia corpului, deoarece corpul este elementul central din tot ceea ce urmează. Un corp construit printr-o practică singulară din anumite puncte de vedere, cea a sportului. Deşi importanţa domeniului a fost deja subliniată de mai multe cercetări, nu voi merge însă la fel de departe ca Elias şi Dunning (1994, 25) afirmând că o „cunoaştere a sportului este cheia cunoaşterii societăţii”, ci mă voi rezuma la a sus-ţine că ea permite o înţelegere mai bună a corpului în general, dar mai ales, a “corpului ca proiect” (Kirk 2002, 86), dată fiind centralitatea acestuia în sport.

            Sportul a intrat destul de recent în atenţia ştiinţelor sociale, iar temele de cercetare care îi sunt asociate încep să capete importanţă, fie că este vorba despre violenţă, masculinitate, identitate, sau despre “construcţia socială a corpului sportivilor” (Schilling 2005, 101). Ceea ce am considerat însă că distinge sportul, ca spaţiu predilect al construcţiei corpului, este prezenţa permanentă a durerii care însoţeşte corpul sportivului oriunde s-ar duce, motiv pentru care am ales pentru analiză o subcategorie în care ea este mai mult decât evidentă: sporturile de contact.

            Sportul constituie un cadru de analiză a durerii deosebit de fertil, din mai multe puncte de vedere. El este în primul rând unul dintre puţinele locuri în care violenţa fizică este acceptată (Dunning 2003), şi chiar considerată legitimă. În plus, în sporturile de contact aceasta constituie chiar o condiţie fundamentală a existenţei în sine a acestor activităţi, ba chiar, până într-un anumit punct, chiar scopul lor. Ele învaţă indivizii tehnici ale corpului, care permit scoaterea din luptă a unui adversar real sau imaginar, prin diferite modalităţi. Iar ceea ce au în comun toate aceste tehnici este durerea inerentă lor. Sunt tehnici de producere a durerii, competiţiile punând faţă în faţă doi practicanţi care urmăresc fiecare scoaterea din joc a celuilalt, fie prin aplicarea de lovituri menite să îl oblige să renunţe prin vătămarea lui corporală, fie prin diferite alte tehnici (dureroase) care urmăresc să îl aducă în incapacitatea de a mai continua lupta. Violenţa care apare în formele moderne ale sporturilor de luptă este însă una controlată şi reglementată³ foarte atent, în comparaţie cu cea din formele incipiente ale acestora (Sheard 2004), în ciuda centralităţii durerii şi a accidentărilor.

     Corpul devine în acelaşi timp şi o armă, dar mai ales, (Wacquant 2004, 94) ţinta unor asalturi deliberate, ceea ce, pe termen lung, determină deteriorarea fizică a sportivului. În unele sporturi mai vizibilă decât în altele, ea nu lipseşte niciodată. Durerea, accidentările şi distrugerea corpului constituie rezultatul necesar al practicării acestor sporturi (Wacquant 1995, 495), care se învârt de multe ori în jurul unei contradicţii fundamentale: luptătorilor li se cere, prin însăşi practicarea sportului, să erodeze sau chiar să distrugă ceea ce sunt învăţaţi să preţuiască mai presus de orice: corpul (Wacquant 1995, 522), a cărui astfel de instrumentalizare lasă urme adânci în carne (Schilling 2005, 110).

            În cele ce urmează, voi discuta despre durere, ca şi condiţie şi consecinţă a construirii corpului impuse de sporturile de contact, încercând să punctez şi implicaţiile mai largi pe care studiul acesteia le are. Mai precis, voi discuta despre un anume tip de durere, cea rezultată în urma unei accidentări. Pentru că, prin consecinţele sale, accidentarea reprezintă o categorie aparte, iar implicaţiile sale merg uneori atât de departe, încât pot implica până şi o renegociere a identităţii individului în cauză. După o prezentare a conceptelor de corp, sport şi durere şi a modului în care relaţionează între ele, utilă pentru a putea situa cercetarea într-un cadru teoretic mai larg, voi prezenta accidentările care pot să apară în cadrul sporturilor de contact în două direcţii. Pe de o parte prin prisma consecinţelor pe care le implică asupra vieţii sportivului şi a cotidianului acestuia, şi pe de altă parte prin prisma consecinţelor pe care le au în ceea ce priveşte corpul acestora. Datele sunt rezultate în urma unui studiu etnografic desfăşurat într-o sală de jiu jitsu brazilian şi una de kickboxing din Bucureşti.

                Metodologie

            Studiul de faţă se aseamănă în mai multe privinţe cu cel al lui Loic Wacquant despre box (2004), îndeosebi raportat la ceea ce am putea numi implicarea în teren.  La fel ca şi cercetarea lui Wacquant, cea de faţă a fost axată în întregime pe o abordare calitativă, combinând observaţia participativă cu interviurile. În plus, este rezultatul unui studiu etnografic asemănător şi, chiar dacă de o mai mică amploare, desfăşurat într-un mediu similar.

                        Antrenament de Jiu Jitsu Brazilian

            Din octombrie 2006 am devenit membru al unei săli de jiu jitsu brazilian din Bucureşti, practic încă de la înfiinţarea acesteia, iar din iunie 2008 am început să frecventez, prin relaţiile constituite la antrenamentele de jiu jitsu, şi o sală de kickboxing din Bucureşti.

            Alegerea nu a fost întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât nu aveam niciun fel de experienţă în practicarea sporturilor de contact în momentul în care am păşit pentru prima dată în sală. Există o diviziune⁴ esenţială în interiorul acestora, între stiluri care folosesc loviturile şi la care lupta se defăşoară în picioare sau cel mult în clinci, şi stiluri de „trântă”, la care lupta ajunge inevitabil la sol şi continuă acolo, diviziune care dă naştere şi unei animozităţi între practicanţii celor două feluri de luptă. Mai nou, încep să se dezvolte în România şi artele marţiale mixte, un fel de stil hibrid, care combină elemente de din ambele forme de luptă, în încercarea de a produce sportivi cât mai compleţi, care să se descurce în toate fazele luptei (în picioare, în clinci şi la sol). Iniţial, competiţiile de arte marţiale mixte (considerat în prezent în Statele Unite sportul cu cea mai rapidă rată de creştere) au apărut în Statele Unite în anii 90 ca o platformă de luptă, pentru a vedea care este cel mai bun stil şi se bucură în prezent de o popularitate însemnată.

            Atenţia prezentului studiu a fost la început centrată pe artele marţiale mixte, însă nu există încă nicio sală în România care să ofere astfel de antrenamente. Au avut loc câteva gale televizate de acest fel, dar parti-cipanţii autohtoni au provenit, de obicei, din kickboxing sau jiu jitsu brazilian, motiv pentru care am ales cele două săli în cauză. Acestea sunt printre cele mai bune din ţară, fiind principalele săli din care sunt recrutaţi luptătorii pentru competiţiile televizate.

            Metodele au fost alese din mai multe motive. În primul rând, doar prin observaţia participativă se putea pătrunde în mediul studiat şi doar printr-o astfel de metodă, susţinută un timp îndelungat, se putea obţine o viziune de ansamblu coerentă şi validă asupra realităţii cercetate. În plus, observaţia participativă a reuşit să pregătească terenul şi pentru interviurile în profunzime, esenţiale unei înţelegeri mai bune a ceea ce înseamnă sport de contact şi durere, din punctul de vedere al practicanţilor. Pe lângă acestea, am mai purtat discuţii informale şi cu antrenori ai altor săli şi cu mai mulţi sportivi de performanţă, pentru a vedea în ce măsură se confirmă rezultatele cercetării şi a obţine un plus de informaţie.

Practic, la fel ca Wacquant, am început ambele sporturi de la zero, fără niciun fel de cunoştinţe prealabile despre acestea, şi fără atributele fizice care mi-ar fi făcut viaţa mai uşoară la antrenamente. De-a lungul perioadei petrecute practicând jiu jitsu brazilian am reuşit cu toate acestea să învăţ suficient de mult încât să obţin o medalie la un concurs naţional, şi să ajung o perioadă instructor asistent, fiind astfel capabil să observ îndeaproape toate aspectele sportului de contact profesionist, de la antrenament, dietă şi arbitraj până la negocierile cu promotorii dinainte de gale.

    Perioada îndelungată petrecută în acest mediu precum şi implicarea în sport mi-au facilitat foarte mult cercetarea, oferindu-mi o deschidere pe care probabil nu aş fi avut-o altfel. Am reuşit astfel să construiesc o relaţie de încredere şi de respect cu sportivii, care a ajutat foarte mult nu numai în privinţa interviurilor, ci şi a observaţiei şi a accesului la diferite evenimente semnificative. Pătrunderea în sala de kickboxing a fost, de exemplu, mult uşurată de identificarea cu sala de jiu jitsu brazilian, cu atât mai mult cu cât unul dintre cei mai buni sportivi de acolo dorea să înceapă să lupte în artele marţiale mixte şi avea nevoie de cunoştinţe de jiu jitsu brazilian pentru a învăţa lupta la sol.

    Am desfăşurat interviuri în lunile decembrie 2008 şi ianuarie 2009 cu zece sportivi şi doi antrenori, de la ambele săli, unul dintre antrenori fiind şi medic şi îndeplinind această funcţie pentru majoritatea sportivilor de la kickboxing şi jiu jitsu brazilian, ceea ce a permis şi obţinerea unei perspective oarecum diferite de cea a sportivilor asupra durerii. Interviurile au avut loc în diverse locaţii, de la sala de antrenament şi vestiar, până la cafenele şi reşedinţele celor intervievaţi, în funcţie de disponibilitatea subiecţilor. Am căutat, pe cât posibil, să vorbesc cu sportivi cât mai diferiţi în termeni de experienţă şi de implicare în sport, astfel încât printre cei intervievaţi se numără şi sportivi profesionişti, şi sportivi cu experienţă în ambele stiluri de luptă, şi sportivi care practică numai un stil.

    A fost obţinut consimţământul informat al antrenorilor celor două săli observate, şi, de asemenea, le-a fost cerut acordul şi subiecţilor intervievaţi, cu menţiunea că numele lor vor fi schimbate pentru a li se păstra anonimatul.

            Corpul şi durerea

            Una dintre cele mai elocvente metafore privind corpul în societatea occidentală a fost formulată de Emile Durkheim, pentru care acesta este un factor de individuaţie. Individuaţie deoarece acesta stabileşte limitele individului, îl delimitează, separă, diferenţiază de ceilalţi, arată unde începe şi unde se termină. Fiecare actor îşi creează reprezentarea propriului corp, individual, autonom (Le Breton 2002, 13), concepţia asupra acestuia fiind tributară unei viziuni asupra lumii.

            Ceea ce nouă ni se pare un lucru firesc, legat de corp, în alte societăţi poate fi lipsit de sens. David Le Breton ne oferă ca termen de comparaţie societatea melaneziană, pentru care noţiunea de persoană nu are nici un conţinut. În contrast cu societăţile occidentale, puternic individualizate, în cea melaneziană omul nu există decât prin relaţiile cu ceilalţi, iar corpul nu poate constitui obiectul unei separări, ca de altfel în nicio societate cu o componentă holistă. Corpul, aşa cum îl concepem astăzi, este rezultatul a trei separări ale omului (Le Breton 2002, 43): o rupere de cosmos, o rupere de ceilalţi şi o rupere de el însuşi. Iar pentru a înţelege mai bine separarea de el însuşi, este relevant să amintim că în Evul Mediu erau interzise disecţiile, corpul nefiind conceput ca izolat de om.

            Astăzi corpul are un statut destul de neobişnuit, din mai multe cauze. Una dintre ele ar fi că, deşi se vorbeşte despre o eliberare a corpului care a avut loc în modernitate, acesta poate fi considerat mai închis ca niciodată, şi putem observa că acest corp eliberat are nişte limite destul de clare. El este tânăr şi ireproşabil (Le Breton 2002, 7), pentru că, atunci când privim situaţia marginală a bătrânilor sau, mai mult, cea a persoanelor cu dizabilităţi, putem vedea foarte limpede unde se opreşte eliberarea despre care vorbim.

            Legat de eliberarea corpului se află un alt aspect demn de luat în seamă. Cunoştinţele pe care le deţinem astăzi despre corpul nostru sunt foarte vagi, iar conduitele corporale pe care le adoptăm sunt de fapt influenţate şi impuse din exterior, mult mai mult decât erau odinioară. Ceea ce este mai mult decat vizibil în cazul sportului, unde regulile definesc până şi tipul de corp dezirabil (Waaler Noland 1995, 295).

    Cu toate că este probabil elementul cel mai prezent din vieţile noastre, corpul se caracterizează, însă, de cele mai multe ori, prin absenţa sa, pentru că este considerat ca un dat. În plus, după cum am amintit mai devreme, cunoştinţele pe care le avem despre propriul nostru corp sunt destul de sumare, iar gradul în care îl conştientizăm şi îl simţim este destul de mic. Una dintre cauzele care ne vine în minte imediat este declinul activităţilor fizice şi amploarea pe care o iau cele care pot fi desfăşurate la birou şi în faţa unui calculator. Din ce în ce mai multe pot fi rezolvate din faţa aceluiaşi calculator, activităţi care altă dată implicau corpul. Ne putem juca la calculator, vorbi cu lumea fără să ne deplasăm şi fără să ne punem corpul în scenă, lucra la calculator cu doar câteva clickuri, face cumpărăturile la calculator, putem chiar face sex (virtual) la un calculator, implicându-ne corpul cât mai puţin cu putinţă.

Pentru unii, corpul lor începe să dispară de pe scenă, iar pentru cei la care încă este prezent există mereu această posibilitate. Controlul pe care îl deţinem asupra corpului este, de multe ori, redus şi el la un minim necesar, şi este suficient să ne întrebăm câtă lume îşi poate încorda anumiţi muşchi în mod autonom, pentru a vedea că răspunsul la această întrebare nu este tocmai evident. Putem să ne gândim chiar la un muşchi pe care multă lume îl poate situa, cum este bicepsul, pe care îl folosim extrem de des, dar pe care nu îl simţim, de multe ori, decât atunci când are o problemă, pe care poate că nu ştim să îl folosim autonom, cu toate că îl folosim într-o multitudine de mişcări pe care le luăm ca atare şi pe care nu ştim cum le face corpul nostru. Este un muşchi pe care ştim că îl avem, dar de care nu suntem conştienţi, în sensul corporal, la fel cum nu suntem con-ştienţi de corp decât atunci când acesta întâlneşte diferite dificultăţi (Williams şi Bendelow 1998, 53).

   În aceste condiţii, durerea se face remarcată prin faptul că ne aduce corpul în prim plan şi indică de obicei o disfuncţie (Nettleton şi Watson 1999, 10) a acestuia, cum se întâmplă în caz de boală. Este interesant de remarcat cum, pentru multă lume, durerea este asociată doar cu boala sau cu o disfuncţie similară, practicanţii sporturilor de contact constituind de fapt o categorie aparte şi, din acest punct de vedere, durerea fiind pentru aceştia o parte a activităţii lor zilnice precum şi rezultatul unei alegeri con-ştiente, care nu se regăseşte în cazul unei boli.

   Durerea face din corp un aspect direct al experienţei, îl propulsează pe un loc central şi, în acelaşi timp, pune sub semnul întrebării întreaga noastră existenţă (Williams şi Bendelow 1998, 153) în momentul în care apare. Datorită considerării corpului şi a fidelităţii sale ca pe un dat, în momentul în care el nu mai răspunde sau se răzvrăteşte împotriva noastră şi a comenzilor pe care vrem să i le dăm, ne trădează încrederea cu care l-am investit. Durerea în general şi boala în particular au drept consecinţă o pierdere a încrederii în corp şi, ca urmare, în sine, ceea ce se vede cel mai bine în cazul îmbătrânirii, care vine uneori şi cu o pierdere a controlului asupra funcţiilor naturale ale corpului (Nettleton şi Watson 1999, 13). Îmbătrânirea este însoţită astfel de o trădare a corpului, care nu se mai comportă după cum am vrea şi dă din acest punct de vedere impresia unei separări de sine, a unui fals dualism. 

  Numeroase cercetări au pus în discuţie concepţiile medicale asupra durerii, arătând că aceasta este în mare parte un produs cultural şi este influenţată de foarte mulţi factori. Durerea nu trebuie redusă la un sim-ptom fiziologic, ci mai degrabă văzută ca modelată cultural de viziunea asupra lumii a fiecărui individ (Bendelow şi Williams 1999, 213). Un soldat în vreme de război nu simte durerea la fel ca un om care lucrează zilnic opt ore la un birou, nici ca un sportiv de performanţă. În primul şi ultimul caz, durerea este o componentă nu atât normală, cât mai degrabă inerentă activităţii lor, pe când în al doilea caz ea intervine fără a-şi avea locul în lumea acelui individ.

          Am mai amintit că, din punct de vedere al corpului şi al durerii, sportul constituie un domeniu separat, în sensul în care este una dintre puţinele activităţi în care durerea este un ingredient permanent. Sporturile de contact se evidenţiază şi mai mult în acest sens, deoarece ele învaţă corpul tehnici de producere a durerii şi constituie un cadru legitim în care acestea pot fi practicate.

          Durerea este pentru sportiv o opţiune de viaţă. Este o durere con-simţită în condiţiile în care, nu numai performanţa sportivă, ci şi activitatea sportivă constituie o luptă intimă cu suferinţa (Le Breton 1995, 204).În acelaşi timp însă, este o durere care rămâne în anumite limite sub controlul sportivului. Ea nu este una incidentală, ci una aproape constantă, la care se expune şi pe care uneori chiar o caută, nu apare de nicăieri şi nu îi pune sub semnul întrebării concepţia despre viaţă, ci este rezultatul unei alegeri conştiente. Chiar şi în cazul accidentărilor este previzibilă, fiind o conse-cinţă nedorită a unui risc asumat.

          Sportul este o luptă permanentă cu durerea, o luptă corp la corp cu propriul corp, care ne atacă prin oboseală, greaţă, tensiuni musculare şi senzaţii de sufocare. Antrenamentul, pe lângă rolul pe care îl joacă în disciplinarea corpului şi în atingerea performanţei, este şi un mijloc de domesticire a durerii, de cunoaştere şi de control al acesteia. De aceea putem considera o oarecare rezistenţă la durere ca un atribut pe care orice sportiv trebuie să îl aibă, şi cu atât mai mult luptătorii. A fi dur, o calitate pe care mulţi o caută şi admiră la un practicant de sporturi de contact, înseamnă, de fapt, a rezista tentaţiei de a abandona lupta în faţa durerii, de a împinge corpul dincolo de nişte limite pe care el încearcă să le impună, până la limitele pe care sportivul le construieşte şi reconstruieşte în timpul antrenamentelor.

  În sporturile de contact, rezistenţa la durere este împinsă mult mai departe decât în altele. În cele care implică lovituri, de exemplu, se spune despre unii sportivi că sunt buni încasatori, despre alţii că au bărbia tare, iar aceste calităţi sunt admirate deopotrivă de către practicanţi şi de către spectatorii unor astfel de competiţii. Practic, un luptător trebuie să fie rezistent la lovituri, rezistent la durere. Să poată încasa cât mai mult fără să se vadă că îl doare, pentru că adversarul poate profita oricând de o slăbiciune vizibilă pentru a termina meciul.

          Pierderea unui meci înainte de limită este, în aceste condiţii, un refuz al unei suferinţe suplimentare (Le Breton 1995, 208). Un refuz al corpului, indiferent despre ce sport este vorba şi despre cum se termină lupta. Fie că vorbim de o lovitură în ficat, de la care nu te mai poţi ridica, sau despre o tehnică articulară care te forţează să recunoşti înfrângerea, din punct de vedere simbolic ambele situaţii au aceeaşi semnificaţie. Refuzul durerii suplimentare este cel care pune punct luptei, şi de aceea sunt admiraţi şi sportivii care au „inimă”, la fel cum sunt apreciaţi şi câinii de luptă, care sar neîncetat la gâtul celuilalt, indiferent în ce stare se află. Ambii se aruncă în luptă în ciuda durerii existente, şi în ciuda durerii pe care ştiu că o pot suferi, dacă mai continuă să îşi ignore corpul.

          Durerea este elementul în jurul căreia se învârte, de fapt, toată activitatea individului care practică sporturi de contact (Mayeda şi Ching 2008, 88-121). Viaţa sa este ordonată în funcţie de diferitele relaţii pe care le are cu diferitele tipuri de durere şi de modul în care controlează durerea şi o gestionează în toate aspectele sale. De modul în care reuşeşte să o accepte în timpul antrenamentului, ca indicator al progresului, de modul în care reuşeşte să îi reziste pentru a nu o lăsa să îi afecteze viaţa într-un mod nedorit, de modul în care reuşeşte să o ignore în timpul luptei, pentru a nu se da bătut, şi de modul în care reuşeşte să o elimine atunci când s-a insta-lat sub forma unei accidentări sau în zilele care urmează unui meci.

          Luptătorii trebuie să fie duri, iar această duritate capătă o definiţie corporală foarte utilă pentru subiectul care ne interesează: este vorba despre duritate ca o calitate interiorizată dată de riscarea corpului în performanţă (Jefferson 1998, 81), ceea ce are drept rezultat direct o indiferenţă faţă de soarta dureroasă a corpului. Componenta mentală a acestei „durităţi”, dată de asumarea riscului la care ne supunem corpul în astfel de sporturi ne ajută să înţelegem mai bine modul în care corpul şi durerea sunt văzute în acest mediu, precum şi de relaţia dintre ele existentă în sporturile de luptă. Pentru că, deşi practicarea unui astfel de sport presupune o ignorare şi o depăşire a durerii, şi de fapt o construcţie a corpului axată pe creşterea rezistenţei la durere în vederea atingerii unui anumit tip de performanţă, pe termen lung, relaţia dintre corp şi durere se modifică semnificativ. Durerea şi efectele ei afectează corpul, în sensul erodării, iar în unele cazuri chiar al distrugerii lui. Corpul sportivului este ajuns şi învins de duşmanul pe care a încercat permanent să îl învingă.

            Accidentarea: despre “statul pe bară”

    Dacă pentru un individ obişnuit durerea, atunci când apare, este o anomalie a existenţei sale, pentru un practicant al sporturilor de contact ea constituie un ingredient necesar activităţii sale. Acest cuvânt ascunde de fapt o diversitate de manifestări, însă, ceea ce acestea au în comun, cu o singură excepţie, este faptul că ele nu modifică rutina sportivului. Excepţia o constituie accidentarea, pe care o putem considera fie ca pe o consecinţă a unei dureri, fie ca pe un etaj superior al durerii. Ea se defineşte, pentru sportiv, nu atât prin efectul pe care îl are asupra corpului, cât prin efectul pe care îl are asupra rutinei (Sheridan 2007, 76) la care este supus. Voi vorbi în continuare, în primul rand, despre efectul pe care accidentarea îl are asupra rutinei sportivului şi asupra cotidianului acestuia, pentru a mă concentra ulterior asupra modificărilor corporale pe care aceasta le poate implica precum şi asupra modalităţilor de gestionare a acestora.

    Accidentarea afectează uneori corpul în mod definitiv. Pentru un sportiv de performanţă, o accidentare poate chiar marca sfârşitul carierei sale. Cele la genunchi sunt considerate, în sporturile de contact ca şi în fotbal, cele mai periculoase. Acesta este motivul principal pentru care accidentarea este definită de obicei nu în termeni de durere, sau de efect asupra corpului, ci mai degrabă în relaţia cu antrenamentul. Accidentarea este asociată cu „statul pe bară”, în timp ce restul lumii se antrenează. Cu pauza de la activitatea fizică cu care corpul s-a obişnuit şi uneori cu o rămânere în urmă, o involuţie sportivă.

“Accidentarea e cel mai nasol lucru pentru un sportiv. Mai ales dacă are o pasiune pentru sportul respectiv. Mi se pare … nu ştiu, să stai pe bară în timp ce colegii se antrenează. Dacă ai o plăcere, o pasiune pentru sportul respectiv e o stare nasoală. E o durere mai mult psihică decăt fizică.”   (Cornel)

“Partea naşpa nu e că te-ai accidentat şi că te doare genunchiul. Partea naşpa e perioada pe care trebuie să o stai. Să nu faci efort în ea, să nu faci nimic în ea. Pentru mine asta a fost cel mai greu lucru. E naşpa aşteptarea aia, că nu faci antrenament, că îţi ieşi din rutina aia a corpului. Corpul e obişnuit să facă antrenament.” (Filip).

    Accidentarea invalidează sportivul, indiferent de natura acesteia. Fie că este vorba de un deget rupt sau scrântit, fie că este vorba de un picior în ghips, antrenamentul trebuie fie să înceteze, fie să se modifice asfel încât să eviţi folosirea părţii vătămate cât mai mult cu putinţă.

“Şi oricum, primul meu gând este să nu mă accidentez. Asta mi se pare cel mai frustrant, să ai o mână ruptă sau un deget să nu poţi..alţii se antrenează şi tu stai pe bară şi te uiţi. Mi se pare frustrant rău” (Marius).

“Iar accidentarea, pe lângă această senzaţie de disconfort adaugă şi o invalidare pe o anumită perioadă de timp în care nu mai poţi să faci ori activitatea respectivă ori practic nu mai poţi să faci nimic cu membrul accidentat sau cu zona accidentată”. (Valentin)

    Vedem aici puţin mai clar cum este privit corpul de către sportivi. Reluând cuvintele lui Marcel Mauss, corpul, pentru ei, este un instrument care îi ajută să înveţe şi să pună în practică anumite tehnici. Şi pentru că învăţarea din artele marţiale este una incorporată, ea nu se poate realiza în întregime decât prin corp. La jiu jitsu, de exemplu, care este de multe ori asemănat cu un „şah uman” pentru că o foarte mare parte din „joc” este mentală, degeaba stai şi te uiţi la cum este explicată o tehnică dacă nu o şi încerci, cu corpul tău, pe corpul unui partener. O poţi înţelege, poţi vedea mecanismele care o fac să funcţioneze, însă nu o vei putea aplica dacă nu exersezi, dacă nu devine reflex. O mare parte din discuţiile de la antrenamentele de jiu jitsu, din jurul explicării tehnicilor şi logicii sportului se învârt în jurul naturii non-instinctive a acestuia.  Primul impuls, la sol, este de obicei unul greşit, iar corpul trebuie să înveţe să acţioneze, de multe ori, împotriva acelui prim impuls.

    Tehnicile trebuie repetate până devin incorporate, până devin reflexe, iar un corp invalidat nu poate incorpora nimic. Este un instrument care nu poate fi folosit, şi riscă să ruginească pe termen lung, dacă este lăsat astfel.

            Atitudinea vis-a-vis de corp ca obiect, ca instrument, apare şi în momentul în care un sportiv discută despre corpul lui accidentat. În engleză terminologia este ceva mai clară, el ducându-se la doctor să îşi „repare” membrul accidentat (Mayeda şi Ching 2008, 92). Sportivii se duc la doctor să le pună cotul la loc, umărul sau genunchiul, sau chiar glezna, să le coasă arcada, să le capseze urechea, după care aşteaptă să le treacă. Corpul pare a fi un accesoriu pe care îl duc la reparat ori de câte ori se strică ceva, îl lasă nefolosit în funcţie de instrucţiunile pe care le-au primit de la reparat, după care încep din nou să îl folosească. Durerea nu apare iniţial în discursul lor, după cum nu apar nici consecinţele accidentărilor din afara antrenamentelor. 

     Şi totuşi, disconfortul creat nu este resimţit numai în relaţia cu sportul, ci are repercursiuni asupra întregii activităţi a sportivului. Durerea care însoţeşte de obicei o accidentare îi inundă corpul şi în restul timpului şi îl împiedică de multe ori să desfăşoare unele activităţi banale, amin-tindu-i constant de consecinţele pe care practicarea unui sport de contact le poate avea. Încrederea pe care o avem în corpul nostru este pusă la încercare, uneori până în cele mai mici activităţi pe care vrem să le facem cu o accidentare.

“În perioadele când m-am accidentat la sol a fost nasol rău, nu pot nici să mă îmbrac cu cămaşa, mă îmbrac aşa, câş, că am umerii paradiţi rău” (Marius).

“La fractura de la picior am stat cu piciorul în ghips o săptămână, a fost îngrozitoare. Să nu poţi să mergi e, cum să zic, mă gândesc la ăia care stau luni cum e perioada de adaptare. Mie mi-au trebuit, după ce am stat o săptămână, două zile să pot să merg normal. Mergeam, nu neapărat aiurea, dar nu simţeam deloc siguranţă pe piciorul respectiv. O senzaţie foarte aiurea, nici nu pot să-ţi explic acum. Când am avut mâna în ghips nu am putut să scriu şi îţi dai seama eu fiind dreptaci, să ai mâna principală neutilizabilă e o sursă foarte mare de disconfort. Şi când am avut coasta ruptă, fiecare respiraţie mai amplă îţi dădea o durere.” (Valentin)

    O accidentare invalidantă te face de fapt să pierzi într-un anumit grad controlul asupra corpului sau asupra unei părţi a corpului, ceea ce se traduce şi printr-o lipsă de control asupra a tot ceea ce te înconjoară. Tot ceea ce de obicei faci fără să te gândeşti, fără să îţi simţi corpul, capătă o altă dimensiune. Corpul, de obicei absent, apare subit şi îţi opune o rezistenţă de care nu îl ştiai capabil.

    Durerea în general şi accidentările în particular constituie şi o bogată sursă de cunoaştere a corpului şi de conştientizare a acestuia. Fiecare accidentare, în acest sens, implică o modificare a cotidianului în jurul acelei accidentări şi impune o încercare de modificare a tehnicilor corpului care să elimine durerea. Întreaga activitate pe care un individ accidentat o desfăşoară devine un efort conştient de evitare a durerii. Încercând să o evite, însă, ea îi acaparează întreaga existenţă. Fiecare acţiune pe care va dori să o întreprindă va sta sub semnul îndoielii, corpul fiind cel care va dicta conduita de urmat, chiar dacă aceasta diferă complet de ceea ce era obişnuit să facă.

“A, am avut o chestie drăguţă, am stat două săptămâni cu gâtul imobilizat, am avut un torticolis din ăla, ştii ce înseamnă, nu? Trapezul, pe partea stângă, era paralizat cu totul. Nu puteam să mă întorc. Mă întorceam cum se întoarce lupul. A trebuit să fac fizioterapie ca să îmi revin mai repede()”

 “Dar asta a fost cea mai mişto dintre toate, că din câte ştiu eu, trapezul e cel care te ajută să te şi ridici din pat. Şi nu puteam să mă ridic din pat. Ca să mă ridic, mă hotăram, pe ce parte, pe stânga sau pe dreapta, ridicam piciorul la piept, băgam mâna sub picior, sub genunchi, şi întindeam piciorul şi asta mă trăgea cu totul. Nu poţi să te ridici, că ai ăsta şi nu poţi”. (Laurenţiu)

    Cei care vin la antrenament cu mici accidentări ilustrează foarte bine o astfel de situaţie, îndeosebi la jiu jitsu. Antrenorul s-a apucat de acest sport în urma unei hernii de disc dobândite la snowboard, pentru că a văzut că poate practica jiu jitsu brazilian şi fără să îşi folosească prea mult spatele. De-a lungul timpului, şi-a modelat stilul de luptă astfel încât să se adapteze cel mai bine corpului său, şi luptă foarte mult de pe spate, pentru a minimiza orice accidentare potenţială la coloană. La fel şi cei care vin la antrenament cu accidentări la degete, şi care lucrează evitând să folosească mâna cu problema.

    Toată lupta devine de fapt o modalitate de a folosi corpul pentru a evita folosirea corpului în zona accidentată, şi acelaşi lucru se observă la cei accidentaţi şi în afara antrenamentelor. Încearcă să îşi continue activităţile cotidiene, însă devin conştienţi de corpul lor într-un mod în care nu erau înainte, acesta devenind subiectul central al experienţei. Interacţiunea cu lumea se desfăşoară în funcţie de durerea resimţită, şi este modelată pentru a o minimiza.

            Semnele corporale: o durere gravată în carne şi os

    Tortura urmărea iniţial înscrierea pe corpul victimei a puterii celor care o dominau pe aceasta. Cu toate că practica a dispărut, dispărând corpul ca ţintă principală a represiunii penale (Foucault 2005, 13), suferinţa fizică ieşind treptat din definiţiile pedepsei, găsim o mică asemănare între pedeapsa corporală şi sporturile de contact, dacă ţinem cont de asimetria relaţiei de putere din prima şi de simetria din a doua. Constrângerea prin care un luptător îşi face adversarul să renunţe este una corporală. Care mai lasă şi urme. Durerea rezultată în timpul unui meci ne poate face să îl putem considera şi ca pe o formă de tortură reciprocă, o pedeapsă pe care fiecare dintre cei doi aflaţi în ring încearcă să o aplice celuilalt pentru că a îndrăznit să păşească acolo şi să îl înfrunte. La fel ca şi tortura, bătaia lasă urme, iar urmele arată o dominare a corpului de către cel care a învins.

            În competiţiile de arte marţiale mixte, logica aceasta poate părea la prima vedere nepotrivită, datorită utilizării tehnicilor de finalizare. Astfel, cel înfrânt poate pleca din ring fără nici un semn pe corpul lui, fiind constrâns să abandoneze datorită unei tehnici articulare, pe când învingătorul poate păstra multă vreme urmele loviturilor pe care le-a încasat de la adversar. Însă, dacă privim dincolo de regulile jocului, dacă învingătorul ar fi dus la bun sfârşit procedeul, el ar fi plecat bătut, dar întreg, pe când adversarul ar fi plecat cu un corp dizabilitat, o urmă mult mai adâncă a înfrângerii.

            Semnele corporale sunt monedă curentă în sporturile de contact, în unele mai mult decât în altele. În general, ele apar ca o consecinţă a durerii, fie că este vorba de cicactrici, vânătăi sau dezvoltări musculare specifice. Dacă în sală, la antrenament, ele nu atrag atenţia, în afară, în schimb, lucrurile stau altfel. Unele sunt trecute cu vederea, altele, în schimb, pot ajunge ca un stigmat, în sensul indicat de Goffman (1975), ca atribut care poate discredita profund individul purtător. Sportivii sunt, de obicei, con-ştienţi de aceste semne şi de modul în care ele îi diferenţiază şi au diferite strategii de prezentare a semnelor în sala şi în afara acesteia.

            Voi încerca o scurtă trecere în revistă a diferitelor modificări corporale şi semne pe care practicarea celor două sporturi de contact pe care le-am studiat le poate provoca, înainte de a prezenta modul în care sportivii se raportează la ele.

            La kickboxing, cele mai frecvente semne sunt vânătăile. De obicei apar pe tibii şi pe coapsă, de la loviturile joase de picior, motiv pentru care unii practicanţi mi-au spus că nu poartă pantaloni scurţi vara, pentru că se văd şi atrag atenţia. Mai apar vânătăi şi pe coate şi pe şolduri, tot de la loviturile de picior, care se pot transforma în umflături, temporar. Cele mai vizibile semne sunt însă cele de pe faţă, nasul şi buzele sparte şi ochii umflaţi. Ca şi la box, nasul spart poate rămâne strâmb, erijându-se astfel într-un semn distinctiv al practicanţilor de astfel de sporturi.

            Semnele pe care le-am amintit apar, de obicei, cu excepţia nasului spart, pe termen scurt. Există însă şi câteva modificări corporale de lungă durată sau chiar permanente, vizibile însă mai mult pentru ochiul unui cunoscător. În timp, datorită numeroaselor lovituri de pumn şi picior, apar depuneri de calciu pe tibie (concomitent mor şi nervii de la suprafaţă, lucru chiar de dorit pentru unii deoarece nu mai doare tibia când loveşti) şi pe monturile degetelor. Unii chiar recomandă diverse practici de întărire a acelor zone, cum ar fi flotările în pumni pe suprafeţe tari sau frecarea tibiei cu sticle goale.

            La jiu jitsu, în schimb, datorită naturii sportului şi a lipsei loviturilor, semnele şi modificările corporale sunt diferite. Apar şi aici vânătăi, datorită diferitelor prize pe braţe şi picioare, de obicei pe biceps şi pe coapse, însă mult mai puţine decât la kickboxing. Datorită folosirii kimonoului, care este foarte aspru, apar şi multe julituri pe faţă şi în alte zone descoperite. După o mică pauză de la antrenamente pot apărea şi pe tot corpul, pentru că pielea nu mai este obişnuită cu asprimea bluzei. Tot de la kimono apar şi bătături, nu în palmă, ci pe degete, deasupra unghiilor, datorate prizelor pe kimono. Cel mai serios însemn însă, care este comun practicanţilor de jiu jitsu şi de lupte, apare la urechi.

            Datorită traumatismelor pe care urechea le suferă în urma loviturilor sau a frecării puternice de kimono sau de piele, urechea se poate rupe şi apare în interiorul ei, între piele şi cartilagiu, un fel de cheag de sânge. Dacă urechea nu este drenată în mod constant şi capsată de un medic pentru a se regenera şi a împiedica formarea de lichid între piele şi cartilagiu, lichidul se întăreşte iar urechea se deformează, ajungând în timp la o formă neregulată, asemănătoare unei conopide⁵, din cauza umflăturilor. Deşi accidentarea este în primul rând de natură estetică, în funcţie de gravitatea ei, poate influenţa şi auzul, dacă forma urechii se schimbă foarte mult şi dispare pâlnia. Voi reveni asupra accidentărilor la urechi, deoarece constituie un caz separat, fiind o modificare corporală permanentă şi vizibilă.

            Modul în care un sportiv se comportă, vis-ă-vis de accidentările care pot lăsa semne, depinde de obicei de ceea ce face în afara sălii. În cazul în care vorbim despre un sportiv de performanţă, care nu are altă ocupaţie, de studenţi sau de cei care lucrează într-un domeniu apropiat, grija faţă de astfel de accidentări este destul de redusă. Practic, cu cât practicantul este mai implicat în sport, cu atât îşi va asuma mai mult identitatea de sportiv şi va încerca să mascheze mai puţin modificările corporale.

            În cazul în care vorbim însă de indivizi care lucrează într-un mediu în care se cere o anumită ţinută, sau în care se lucrează foarte mult faţă în faţă cu alţi indivizi, accidentările vizibile nu sunt privite bine, şi se încearcă ascunderea lor.

            Un caz exemplar în acest sens este un practicant de jiu jitsu brazilian care lucrează la o bancă şi a suferit în cei doi ani de când practică sportul destul de multe accidentări.

“Ooo..., de nenumărate ori. De două ori la degete. Inelarul stâng şi inelarul drept. Am ambii genunchi, umerii, şi coatele puţin. Dar în special astea”. (Marius).

Atunci când s-au întâmplat accidentări vizibile, le-a ascuns celor de la locul său de muncă în diferite feluri, de teamă să nu fie dat afară datorită impresiei proaste pe care practicarea unui sport de contact ar putea să o creeze printre angajaţii băncii. La un moment dat, în timpul unui sparring, s-a ales cu o lovitură de genunchi foarte puternică în buză, care i-a crăpat-o destul de tare, şi a doua zi s-a şi umflat. Pentru că era aproape imposibil de ascuns, a ales să nu se ducă la serviciu în ziua de după accidentare.

“Păi aia cu buza normal, că aveam ditamai botu de un metru. Ziceai că sunt din ăla, sconcs. Normal, păi eu lucrez la bancă. Închipuie-ţi. Îmi apăreau întâi buzele după uşă şi după aia eu” (Marius).

            În cazul în care a putut ascunde accidentarea altfel, a făcut-o, deşi a fost necesar un efort destul de mare, ca atunci când a avut un deget rupt.

“Cel puţin când am avut cu degetul, frate, la început eu nu puteam să îl mişc deloc, şi nu numai ăsta. Conduceam cu mâna pe volan aşa, aiurea. Conduceam aiurea în trafic. N-am spus la ăia la muncă că cine ştie, poate ziceau ia stai puţin acasă, de tot. Conduceam aşa, întorceam cu ăsta, aşa”. (Marius)

            La antrenament, accidentările sau urmele lăsate de diferite lovituri nu se ascund decât în situaţii rare. La kickboxing vânătăile şi eventualele urme de pe faţă nici nu ar avea cum să fie disimulate, datorită echipamentului care descoperă o mare parte din corp. Cele mai serioase, care însă nu se văd, împiedică folosirea întregului corp şi se observă oricum sau, dacă e cazul, sunt împărtăşite partenerului de antrenament, practic individul care dispune şi trebuie să dispună de astfel de informaţii, pentru a nu agrava accidentările.

            La jiu jitsu lucrurile stau la fel, excepţie făcând echipamentul care ascunde, de exemplu, vânătăile. Unele accidentări, cum ar fi cele la glezne, sau la mâini, se observă repede deoarece individul în cauză apare bandajat. Sau, mai rău, cu ghips sau cu atelă, cum s-a întâmplat de câteva ori. În sală semnele corporale sunt un lucru firesc, şi chiar dacă unii nu au, toţi au avut măcar unul la un moment dat. Privirea pe care ele o atrag în afara spaţiului de antrenament dispare din momentul în care se intră în sală, sau capătă un alt sens.

    Nu numai echipamentul, ci şi vestiarul, ca spaţiu al corpului expus, face oricum din ascunderea semnelor corporale o muncă anevoioasă, cu atât mai mult la jiu jitsu, unde lumea se schimbă la marginea spaţiului de antrenament. Corpul sportivului este prin definiţie un corp expus, dar care trebuie uneori ascuns în afara sălii pentru cei a căror ocupaţie le cere un corp neînsemnat.

“Normal că nu am zis. Că acolo eu am altă imagine. Tu aici nu vii să … ce, eşti bătăuş? Aici reprezinţi instituţia, trebuie să ai o anumită conduită, ţinută. Nu vii aşa, nu vii aşa, spart pe aici, tăiat”. (Marius)

“S-a inventat fondul de ten. Pentru că arătam ca un ursuleţ panda. Că dacă te duci la spital şi te vede în halat te întreabă: ce faceţi, domnule doctor, v-aţi bătut? A, v-aţi bătut pe stradă, nu? Nu, am fost la antrenament. Aaa, faceţi sporturi agresive”. (Valentin).

“Arată urât. Şi subconştient nici nu am vrut. Că având, fiind tot legat de România, având un job în care lucrezi în PR, lucrezi în vânzări, cu publicul, şi te duci cu urechile aşa, îmbrăcat la costum şi eventual cu un dinte ciobit aici şi vorbeşti frumos cu el, şi îi explici, şi faci un plan de afaceri, şi o prezentare Powerpoint şi îi ceri 40000 de euro pe treaba asta, se cam uită la tine”. (Laurenţiu)

     Problema urmelor vizibile ale antrenamentului şi ale modificărilor corporale produse de practicarea unui sport de contact atinge în astfel de puncte problema stigmatului, de care am pomenit deja, din perspectiva lui Goffman. Etichetarea practicanţilor, care prezintă semne vizibile şi care îşi mai şi asumă identitatea de sportiv, este de cele mai multe ori inevitabilă, după cum a reieşit din interviuri, din discuţiile informale cu sportivii precum şi din experienţa din sală.

“Când am o accidentare, mai bine stau, şi mă feresc. Mie unul nu prea îmi place să atrag atenţia negativ sau pozitiv. E naşpa. Tu, dacă ai avea ochiul vânăt ai ieşi? A propos de chestiile astea, un ochi vânăt poţi să ţi-l faci şi de la tenis, că te duci şi îţi iei o minge în ochi. Nu ştie lumea. Dar când te vede plin de vânătăi pe mâini, cum facem noi sportul ăsta, de la prize, te vede plin de vânătăi pe gât, pe aici, ştii cum se uită lumea la tine la ştrand? Sau nu mai zic, pe tibii, dacă vede valuri din alea. Se uită foarte ciudat. Foarte, foarte ciudat. Asta e mai ciudat decât un ochi vânăt. Sau şi o arcadă până la urmă. E ceva ce poate să păţească fiecare om. Dar când sunt vânătăi pe antebraţe, pe piept, pe...”(Gigi)

     Acest lucru este mai mult decât vizibil în cazul urechilor de luptător, un fel de echivalent al nasului spart din box, cu toate că de obicei e nevoie de cineva cu putere de decodare (Goffman 1975, 67) pentru a asocia urechile zdrobite cu practicarea unui sport de luptă. În momentul în care se întâmplă, însă, pot apărea consecinţe neplăcute care se răsfrâng asupra purtătorilor stigmatului. Aceştia trebuie să folosească în consecinţă diferite tehnici de control a informaţiei (Goffman 1975, 112)  pentru a ascunde atributele cu potenţial stigmatizant în afara grupului în care acestea sunt acceptate sau chiar valorizate.

    În Bucureşti, de exemplu, există o grupare de foşti practicanţi de lupte, suspectaţi de desfăşurarea unor activităţi ilegale. Câţiva dintre membrii ei chiar se antrenează la una dintre cele două săli studiate, şi toţi au urechile specifice luptătorilor. S-a întâmplat ca unul dintre cei intervievaţi să povestească la câteva zile după interviu, că a fost remarcat din cauza urechii de luptător proaspăt dobândite la sala de forţă în care lucrează ca instructor, de câţiva străini, despre care bănuia că ar avea conexiuni cu lumea interlopă. Aceştia l-au identificat ca fiind un practicant de lupte libere din cauza urechii, iar el a confirmat zvonul şi a încercat să îi impresioneze spunându-le că are un prieten ale cărui urechi arată mult mai rău, şi le-a spus numele unuia dintre colegii de antrenament suspectat de afaceri ilegale. S-a dovedit că cei care îl acostaseră erau membrii unei grupări rivale, şi fuseseră bătuţi recent de sportivi.

    Întâmplarea nu a avut consecinţe, dar ne arată modul în care poate funcţiona, pentru aceşti sportivi, etichetarea pe baza stigmatului, precum şi urmările pe care etichetarea le poate avea pentru individul stigmatizat. Asocierea cu lumea interlopă nu este deloc una întâmplătoare, ci una cu care s-au confruntat mai mulţi dintre cei cu care am discutat, cel puţin o dată de când practică astfel de sporturi.

“Nu e prea plăcut să stai cu ochii umflaţi, sau cu ditamai nasul. Vânătăile pe corp nu mă deranjează. La faţă, în general, nu-mi place să am ochii vineţi sau nasul umflat. În principiu, sunt percepute aiurea de către lume, deci ma deranjează, să fiu mai direct. Îţi dai seama, na, încerc să evit să fiu foarte fardat. La propriu, adică vânăt”.  (Cornel)

“Nu-i bine, că iar te loveşti de concepţia aia comunistă că într-o sală din asta sunt numai derbedei şi numai interlopi. Şi mai bine, decât să te bagi într-o discuţie din asta, faci tot posibilul să o eviţi pentru că nu ai nimic de câştigat, dacă o porţi”. (Valentin)

    Asocierea poate apărea şi în absenţa semnelor corporale, asemenea urechilor despre care am vorbit, fiind suficient ca individul să spună că practică un sport de contact. Problema cu semnele este că uneori sunt foarte greu de ascuns, iar etichetarea devine foarte greu de evitat, în momentul în care se doreşte acest lucru. Urechile de luptător devin nişte semne purtăroare ale unei identităţi (Goffman 1975, 74) pe care mulţi dintre practicanţi nu o doresc, prin consecinţele pe care le are în afara spaţiului sportiv în care ele sunt valorizate.

            Într-adevăr, în cercul restrâns al luptătorilor, urechile tumefiate devin un simbol pozitiv al apartenenţei purtătorului lor la un anumit mediu. Dacă în exterior apartenenţa aceasta poate avea consecinţe nedorite, printre sportivi urechile de luptător sunt chiar dorite. Prin sală circulă unele poveşti, vehiculate de sportivii care au practicat lupte libere sau greco-romane, potrivit cărora nou veniţii erau supuşi unui ritual destul de dureros, pentru a căpăta urechile distinctive încă de la început. Asemenea poveştilor care circulă despre sălile de box în care se spune că ţi se sparge nasul de la început pentru a nu mai avea probleme după, în poveştile despre sălile de lupte eşti lovit sau frecat cu o cărămidă de ureche până când are loc ruptura cartilagiului care provoacă deformarea. Un fel de ritual de iniţiere, pentru a putea fi acceptat ca membru al grupului, şi în acelaşi timp o identitate suplimentară gravată în carne, asemenea tatuajelor care se întâlnesc frecvent printre practicanţii sporturilor de contact.

            Unii chiar îşi doresc să îşi facă urechile conopidă, pentru a “arăta a luptător”, iar cei care se feresc o fac de obicei pentru că nu le place cum arată, şi nu datorită etichetării la care ar putea fi supuşi după.

“Bă, eu mă feresc să am, doamne fereşte. Şi m-a strâns Sandu de câteva ori, mă durea rău urechea şi m-am oprit. Mi-a trecut şi am început iar. Dacă e nevoie o să îmi iau cască. Dar deocamdată sunt ok, m-am obişnuit. Sunt ok, nu am nimic, adică m-am obişnuit. Sunt ok, dar dacă simt nevoia o să îmi iau. Nu-mi place ca estetic pur şi simplu. Nu-mi place să am urechile aşa, făcute ca gogoşarii. Nu-mi place ca estetic deloc”. (Marius).

    Urechile de luptător, în ciuda aspectului pe care îl dau sportivilor sunt, după cum am mai arătat şi un simbol al apartenenţei, pe care unii îl poartă cu mândrie. Unul dintre argumentele pe care l-am auzit destul de des în favoarea lor este că reprezintă o urmare probabilă a unui antrenament intens, ceea ce face din ele un indicator al seriozităţii din sală şi chiar al performanţei. Alături de celelalte semne pe care corpul le poartă ca urmare a practicării unui sport de luptă, urechile constituie un fel de dovadă tangibilă a dificultăţilor la care a fost supus corpul, prin sport. O dovadă a durerii pe care a îndurat-o, şi care trebuie considerată ca atare. Dincolo de aspect, ele arată sacrificiul prin care a trecut acel corp pentru a învăţa un sport de luptă şi doza de durere cu care s-a confruntat permanent.

“Nu mă feresc, nu-mi iau cască şi nu mi se pare un lucru urât. În general nu mă feresc de semnele, sau bolile între ghilimele, specifice luptătorilor. Adică dacă faci un sport trebuie să îţi asumi anumite nu riscuri, dar face parte din joc. De exemplu dacă eşti boxeur şi spui uite, am nasul spart. Aiurea, păi de ce te mai duci la box, dacă nu vrei să ai nasul spart. Aşa mi se pare şi la jiu jitsu cu urechile şi semne..egzeme din alea, ştii când te prinde, te ciupeşte, din astea. Mi se pare ceva normal”.  (Filip)

            Într-o sală de lupte sau de jiu jitsu, urechile zdrobite pot chiar indica un status ridicat pentru posesorul lor⁶. Este ceea ce se întâmplă când apare lume nouă la antrenament. Membrii clubului, datorită sparringului intens de la fiecare antrenament, ajung să se cunoască între ei, şi au idee de o oarecare ierarhie din sală, chiar şi independent de semnele specifice ale acesteia (centurile colorate şi tresele de pe centuri). În momentul în care apare un membru nou, mai ales dacă nu poartă kimono sau vine cu o centură albă, şi nici nu este prezentat de către antrenor, ei încearcă să deducă experienţa lui în funcţie de corpul acestuia, încercând să descopere semnele specifice luptătorilor. Dacă are urechile zdrobite, înseamnă că a mai făcut lupte,nu este un novice şi nici nu va fi tratat ca atare. Cu cât urechile arată mai urât, cu atât va fi considerat mai bun. Dacă nu se vede că a mai făcut lupte după urechi, se inspectează restul corpului, pentru alte indicii. Luptătorii, de exemplu, au ceafa foarte groasă, cei care doar merg la sala de forţă sunt dezvoltaţi oarecum uniform, dar într-un mod specific, cei care practică un sport cu lovituri au pumnii altfel dezvoltaţi şi tot aşa. Pentru un ochi exersat, astfel de diferenţe corporale au înscrise în ele un fel de pedigree al luptătorului pe care încearcă să îl citească înainte de a iniţia contactul. Ele sunt purtate uneori de către luptători după cum sunt purtate şi tricourile cu semnele sălii din care face parte şi, în unele cazuri, tatuajele care atestă apartenenţa la ceea ce am putea numi subcultura luptătorilor. În jiu jitsu de exemplu, tatuarea simbolului sportului sau al clubului din care faci parte este un lucru destul de comun printre practicanţi şi corespunde tot principiului afirmării identitare prin corp.

“Urechile alea chiar îmi plac. Îmi place ideea. Că te arată mai a ceea ce faci. De fapt, îţi arată personalitatea. Dar nu am făcut, am urechile prea mici cred. Am avut şi eu la început nişte chestii, aşa.  Arsurile alea de la urechi. Dar nu, nu am ajuns până acolo”. (Cornel).

            Uneori, accidentările sunt prezentate cu mândrie în afara sălii, origi-nea lor fiind menţionată explicit. Mai mulţi sportivi au mărturisit că aduc vorba despre accidentările lor în conversaţii din afara antrenamentului, sau chiar le exagerează puţin pentru a fi remarcate şi a servi drept pretext de discuţie. Nu la locul de muncă, ci mai degrabă  în întâlniri informale cu prieteni sau grupuri de aceeaşi vârstă. Accidentările vizibile arată, în acest caz, cât de important poate fi sportul în prezentarea sinelui, îndeosebi în relaţiile cu celălalt gen, ca un fel de simbol al masculinităţii. Nu voi intra în discuţia despre masculinitate în relaţia cu sporturile de contact, deoarece este un subiect mult prea vast pentru scopul lucrării de faţă. În schimb, voi insista ceva mai mult pe prezentarea sinelui prin intermediul sportului şi a durerii în afara sălii de antrenament.

            În ciuda atributelor negative asociate uneori cu practicarea unui sport de contact, aceasta are şi beneficii care merg dincolo de cadrul organizat al sportului. Există un oarecare prestigiu, o mândrie pe care practicanţii o extrag din sport şi o transpun în afara lui. Datorită relaţiei intime cu durerea şi a caracteristicilor necesare menţinerii acelei relaţii (duritatea), se bucură de multe ori în afara sălii de o formă de apreciere. Este destul de greu de spus în ce măsură este vorba de o apreciere a calităţilor lor fizice şi mentale şi în ce măsură de o teamă care izvorăşte din asocierea cu stereotipul luptătorilor, mai precis teama de violenţă fizică, dar, sub o formă sau alta, această apreciere există. De altfel, dacă ne uităm la cât de mediatizat este boxul, de exemplu, înţelegem mai bine mecanismul. Campionul categoriei grele este unul dintre cei mai bine plătiţi sportivi din lume, iar campionii categoriilor mai mici beneficiază şi ei de diverse avantaje în urma performanţei lor. Avantaje care pot lua şi forma unor beneficii simbolice în comunitatea lor de provenienţă, şi care le dau un status aparte. Situaţia cea mai cunoscută este una cvasi-politică, evidenţierea lor ca cetăţeni de onoare a oraşului, dar se poate ajunge şi la medalii oferite de către preşedinte şi alte distincţii onorifice.

            Prestigiul de care se bucură practicanţii de box (Wacquant 1995, 505) nu este acelaşi şi în cazul celorlalte sporturi de contact, chiar şi în cazul boxului, el funcţionând aşa cum l-am descris, doar la nivelul a ceea ce am putea considera o elită a sportivilor. Cu toate acestea, la scară mult mai mică, şi ceilalţi luptători se bucură de o oarecare apreciere, pe care încearcă de multe ori să o speculeze declinându-şi apartenenţa în mod public.

            Aceasta se poate face prin purtarea unor haine cu înscrisuri care, fie arată că sunt membri ai unui club, fie că sunt cel puţin fani ai sporturilor de contact (există o sumedenie de mărci vestimentare care produc haine pentru amatorii de sporturi de contact), prin tatuaje, sau prin afişarea accidentărilor şi semnelor corporale specifice în public, uneori chiar ostentativ.

“M-am dus la şcoală cu ochiul vânăt după ce mi-am luat un genunchi la competiţia aia de anul trecut. Şi era mişto, pentru că lumea îţi face loc pe holurile facultăţii, tipele se dau la o parte, hai stai în bancă cu mine. La un moment dat, te aştepţi să zică bă, ăsta e din ăla derbedeu. Şi lumea se fereşte, lumea tace din gură când deschizi tu gura. Şi oarecum îţi dă un respect mai mare”. (Viorel)

         Tratament la domiciliu pentru o ureche tumefiata

   Unul dintre practicanţii de jiu jitsu brazilian intervievaţi a suferit o accidentare la gleznă în urma căreia a stat două săptămâni cu piciorul în ghips. A venit însă de câteva ori la antrenament cu ghipsul, mai mult pentru a asista, şi am observat că desenase pe ghips cu markerul, mare, sigla clubului. Pe de o parte, a fost un fel de a indica originea durerii şi a accidentării, arătând în acelaşi timp şi apartenenţa la un anumit grup, al sportivilor. L-am întrebat, în timpul interviului, când şi cum a desenat pe ghips, iar povestea lui a confirmat ipoteza.

“Şi a fost sigla asta şi mi s-a părut o chestie mişto să mi-o desenez. Un al doilea motiv..nu pot să zic că unul e mai important decât altul. Cea mai bună explicaţie e ce face şi Marius cu tricourile. Apartenenţa la un grup. Ca individ, psihologic vorbind, nu poţi să fii singur. Sau poţi să fii singur, dar nu tot timpul. Vrei să ai ceva”.

“Am vrut de mult să-mi pun, întâi instinctiv, pentru că îmi plăcea cum arătau, apoi le-am conştientizat, cum e pe kimono, siglă, cu jiu jitsu sau orice altceva. Pentru că te ajută să mai găseşti un punct în comun şi să te simţi şi mai confortabil în grupul în care eşti. Te face şi mai uşor de acceptat, să zic. Pentru că dacă sunt 3-4 tipi cu kimonouri din alea pe ei şi tu vii fără, instinctiv sau..voit sau nevoit nu o să îţi acorde aceeaşi atenţie. Dar când vezi că ai aceleaşi semne ca şi ei sunt altfel cu tine. Şi cum nu am apucat să îmi pun pe kimono m-am gândit să îmi pun pe altceva. Ceva ce am tot timpul cu mine, mă pot lăuda. Că până la urmă toate chestiile astea sunt ca să arăţi că aparţii unui grup sau faci ceva. Că până la urmă de aia spui, NASA bă, sunt cercetător. Sau ucigaşul din Carpaţi.Sau orice altceva”.(Laurenţiu)

    Identitatea de sportiv ocupă un loc central în discursurile mai multor luptători cu care am avut ocazia să discut, nu numai în relaţia cu colegii de antrenament, ci şi cu cei din afara sălii. Însă modul în care se raportează la ea rămâne ambivalent, în funcţie de contextul în care se prezintă, datorită acelei temeri de stigmatizare de care am discutat.

 “Dar totuşi, nu e permanentă. Frica de repercursiuni sau de orice altceva, de anumite judecăţi de valoare, era dată de după perdea. Că dacă se dădea ghipsul jos ne spălam pe mâini nu mai ştia nimeni că a fost acolo, decât pozele rămase. Eu am avut pe ghips făcute nişte iatagane, tănculeţe, mi-au făcut nişte amici, la mişto. Şi când m-am dus, că să vezi că de fapt te duci la doctor, vis-a-vis de ce zice lumea, de repercursiunile astea. Să vezi ce zice doctorul. Când a vrut să mă controleze, numai tănculeţe, iatagane, zaruri, cu ancoră, jiu jitsu şi detalii din astea, s-a uitat aşa ciudat la mine. Bă, om serios şi umbli cu chestiile astea. Dar când mi-am dat aia jos, am rămas fără”.

              Accidentare si identitate: un ghips cu poveste          

           Dacă în unele medii sportivii se „dau mari” cu modul în care corpul lor a păstrat urmele durerii suportate în sală, în altele simt o anumită jenă dacă nu pot ascunde acele urme, sau măcar motivul din spatele lor. Relaţia luptătorilor cu lumea din afara sălii, prin prisma corpului lor accidentat, este una ambivalentă, oscilând între mândria cu care îşi arată rănile ca produs al unei activităţi dure din punct de vedere fizic şi teama de a fi etichetaţi într-un mod negativ.

“Eu am desenat-o şi a fost şi o poziţie incomodă că trebuia să stai ciudat, să tragi cu markerul. Dar eu ţi-am zis. Mi s-a părut o chestie mişto şi care te face să aparţii unui grup. O apartenenţă, o chestie. Ca bluza cu Armani, cu sclipici scrisă, sau cu diamante, ca ghiulul pe care îl poartă ăia pe mână. Să faci ceva, să ieşi în evidenţă. Dar trebuie să ieşi în evidenţă cu un lucru bun. Ţi-am zis că asta a fost, instinctiv, a fost un fel de show off. Frate, eu fac bjj. Nu am pe rucsac când merg pe stradă, nu am pe kimono, mi-am pus pe ghips. Instinctiv, îţi tragi lângă tine lucrurile care te fac să te simţi confortabil şi care îţi dau motivaţia să mergi mai departe. Care te..nu ştiu. Te menţin în zona de confort. Băi, sunt în zona mea de confort.”

            Ascunderea identităţii de sportiv mai poate avea însă o cauză, pe care doar unul dintre intervievaţi a menţionat-o, însă pe care am întâlnit-o în mai multe rânduri în discuţii cu indivizi care nu practicau sporturi de contact.

            O cunoaştere superficială a mediului sporturilor de contact face ca multă lume să se raporteze la practicanţii acestora ca şi cum ar fi cu toţii sportivi profesionişti, sau cel puţin cu performanţe în domeniu. Situaţia este oarecum similară cu cea din box, pe care am descris-o mai devreme, în care doar elita se bucură de prestigiu, iar marea masă a sportivilor de la celelalte niveluri zace în anonimat. Ierarhizarea din artele marţiale este destul de puţin cunoscută în afară, singurul simbol care a pătruns, mai mult prin cinematografie, fiind centura neagră. În jiu jitsu brazilian, de exemplu, spre deosebire de alte arte marţiale, aceasta se obţine după peste 10 ani de practică.

“O altă motivaţie a fost o..nu o jenă, că nu e o ruşine, dar un fel de stânjeneală, că nu ştiu dacă ai observat, dar lumea dacă vede că faci sport sau aude că faci sport întreabă da ce, ai centura neagră? Da frate, dar centura neagră nu o iei aşa”.   

    Sportivii, care ştiu acest lucru, şi se află încă la început (în România se predă de mai puţin de 3 ani) pot ascunde practica sportului de teamă să nu fie sub nivelul aşteptărilor celorlalţi, care asociază practica artelor marţiale cu obţinerea centurii negre. În kickboxing nu există gradaţii, ceea ce elimină această problemă, însă pot apărea aşteptări ca sportivii să îşi demonstreze aptitudinile în diverse moduri, de exemplu lovind cu piciorul la nivelul capului, ceea ce ţine mai mult de mobilitate decât de tehnică. Astfel de cereri pot apărea destul de des şi în momentul în care practicanţii altor sporturi de contact îşi dezvăluie ocupaţia, şi pot constitui un motiv în plus de ascundere a identităţii, pentru a nu pierde faţa (Goffman 1974, 8) în cazul în care nu se pot conforma aşteptărilor.

     Concluzii, limite  şi direcţii viitoare de analiză

    Studiul durerii în sporturile de contact, prin implicaţiile pe care le presupune, dincolo de cadrul antrenamentului, s-a dovedit a fi un subiect cu mult mai amplu decât părea la început. Durerea, provocată de un antrenament care vizează o performanţă în continuă creştere, distruge corpul pe care sportul însuşi îl creează, nimicind în practică cel puţin a doua jumătate a promisiunii mens sana in corpore sano. Succesul se atinge în sport cu preţul subordonării corpului ca instrument unui scop imposibil de atins, ignorând de multe ori efectele distructive ale durerii şi mizând pe cele pozitive.

    Dimensiunile reduse ale lucrării, faţă de amploarea subiectului pe care îl tratează nu permit într-atât de mult tragerea unei linii şi prezentarea unui şir de concluzii despre durere şi corp în sporturile de contact, cât, mai degrabă, câteva observaţii preliminare, care pot constitui puncte de plecare ale unor analize viitoare mai aprofundate.

    Înainte de a le prezenta, însă, voi menţiona câteva dintre limitele cercetării. Numărul redus de interviuri realizate poate constitui un impediment în calea unei tentative de generalizare a concluziilor, însă presupusa insuficienţă a datelor din interviuri este compensată de cele obţinute prin observaţie, discuţii informale şi prin participarea activă la antrenamentele din cele două săli în perioada indicată. În plus, abordarea centrată pe durere a eliminat din start mai mult de jumătate din membrii ambelor săli, care se antrenează de prea puţin timp pentru  a fi subiecţi potriviţi interviurilor.

    Celelalte limite ale cercetării indică şi unele direcţii viitoare de analiză pentru studiul durerii şi a corpului, întrucât este vorba despre subiecte insuficient sau deloc abordate. Voi menţiona două dintre acestea, care necesită o abordare mai cuprinzătoare. Este vorba, în primul rand, despre accidentare, pe care am analizat-o doar în contextual antrenamentelor, nu şi în cel competiţional, în care apariţia unei mize poate modifica substanţial strategiile indivizilor implicaţi. O punere în scenă mai completă este necesară pentru situarea conceptului şi ar fi fost nevoie, pentru a diferenţia mai bine concursul, de un accent mai mare pus pe sportivii profesionişti, ceea ce presupunea o modificare a obiectivelor iniţiale ale cercetării şi era destul de dificil, datorită numărului lor deosebit de redus. Pentru că în concurs apare o miză, spre deosebire de antrenament, abordarea durerii şi a accidentării poate să difere fundamental de cea de la antrenament. Sportivii sunt, în general, dispuşi să îşi asume riscuri mai mari, în funcţie de miză şi de cât de importantă este pentru ei, să reziste mai mult la durere ba chiar să se accidenteze dacă asta îi poate aduce mai aproape de victorie.

    Am amintit despre legătura dintre sport, violenţă şi durere, însă nu am aprofundat deloc subiectul, pentru că nu atingea decât tangenţial scopul cercetării de faţă. În timpul interviurilor însă, tema a apărut de mai multe ori în discuţie şi constituie o direcţie de analiză deosebit de fructuoasă. Un subiect interesant este modul în care practicanţii sporturilor de contact definesc violenţa, mai ales în raport cu sportul din care provin. Deşi pentru ei ceea ce fac la sală nu intră, de obicei, în categoria violenţă, fiecare defineşte conceptul în alt mod şi raportându-se la altă situaţie.

    Cu toate că lista direcţiilor viitoare de cercetare poate continua, nu îmi propun să realizez una exhaustivă, ci doar să indic cele mai importante subiecte care ar putea ajuta la o clarificare mai bună a rolului pe care îl joacă durerea în sporturile de contact, motiv pentru care voi încheia cu masculinitatea. Este o altă temă centrală oricărui studiu despre durere şi sport, şi de data aceasta una pe care am evitat-o cu bună ştiinţă, deoarece constituie un subiect de cercetare în sine, iar abordarea ei nu îşi are locul aici. Participarea din ce în ce mai mare a femeilor la competiţiile sportive, domeniu preponderent masculin, face din gen o variabilă inconturnabilă pentru orice antropolog interesat de subiect, cu atât mai mult în sporturile de contact, care par încă să mai reziste ca enclavă a masculinităţii (nici la kickboxing, nici la jiu jitsu nu am întâlnit vreo femeie care să se antreneze). În plus, o scurtă privire aruncată către mass-media ne arată centralitatea corpului masculin sportiv (Waaler Loland 1999, 292), un corp construit (şi) prin durere.

NOTE:

1. Beneficiar al proiectului „ Burse doctorale pentru dezvoltarea societatii bazate pe cunoastere- BDSC”, proiect cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

2. În plus, sportul  cu cea mai mare rată de creştere în Statele Unite şi nu numai este un sport de luptă, artele marţiale mixte.

3. Există totuşi excepţii, cea mai notabilă fiind evenimentele de arte marţiale mixte, care la începutul anilor ‘90 au fost puternic promovate în Statele Unite ca nişte lupte fără reguli, fiind cu mult mai permisive decât orice altă formă de sport de contact. Cu timpul însă, ele au urmat o evoluţie similară celorlalte sporturi de luptă, prin introducerea treptată a regulilor şi a unor protecţii mai bune pentru luptători.

4.În engleză terminologia este ceva mai clară: striking  styles vs. grappling styles

5. În engleză fenomenul este numit cauliflower ear, ureche conopidă.

6. În Brazilia, de exemplu, luptătorii se bucură de un anumit prestigiu şi respect, iar urechile zdrobite sunt, în unele zone defavorizate, un fel de simbol al puterii.( SHERIDAN 2007, 99).

Bibliografie

Gillian A. BENDELOW, Simon J.WILLIAMS,  “Natural for women, abnormal for men. Beliefs about pain and gender”, in Sarah NETTLETON, Jonathan WATSON (eds), The Body in Everyday Life, London, Routledge, 1999, pp. 199-219

Michael BLOOR, Lee MONAGHAN, Russell P. DOBASH and Rebecca E. DOBASH, “The body as a chemistry experiment. Steroid use among South Wales bodybuilders”, in Sarah NETTLETON, Jonathan WATSON (eds), The Body in Everyday Life, London, Routledge, 1999, pp. 27-45

Greg DOWNEY, „Producing Pain:Techniques and Technologies in No-Holds-Barred Fighting”, Social Studies of Science, Vol. 37, no. 2, 2007, pp. 201-226

Eric DUNNING, „Violence and sport” in Wilhelm HEATMAYER, John HAGAN (eds), International Handbook of Violence Research, Kluwer Academic Publishers, 2003, pp. 903-920

Norbert ELIAS, Eric DUNNING, Sport et civilisation. La violence maitrisee,  Ed. Fayard, 1994

Norbert ELIAS, The Civilizing Process. Sociogenetic and Psychogenetic Investigations, Blackwell, 2000

Michel FOUCAULT, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2005

Erving GOFFMAN, Les relations en public, Paris, Editions de Minuit, 1973

Erving GOFFMAN, Frame analysis: an essay on the organization of experience, Harper & Row, 1974

Erving GOFFMAN, Stigmate. Les usages sociaux des handicaps, Paris, Les Editions de Minuit, 1975

John HOCKEY, Jacquelyn Allen COLLINSON, „Grasping the Phenomenology of Sporting Bodies”, International Review for the Sociology of Sport, vol. 42,. 2007, pp. 115-131 

Tony JEFFERSON, “Muscle, “Hard Men” and “Iron” Mike Tyson: Reflections on  Desire, Anxiety and the Embodiment of Masculinity”, Body and Society, Vol. 4, No. 1, 1998, pp. 77-98

David KIRK, „The social construction of body in physical education and sport”, in Anthony LAKER (ed), The sociology of sport and physical education: An introductory reader, London, Routledge, 2002

David Le BRETON, Anthropologie de la douleur, Editions Metailie, Paris, 1995

David LE BRETON, Antropologia  Corpului şi Modernitatea, Timişoara, Editura Amarcord, 2002

Marcel MAUSS, Techniques du corps, Communication présentée à la Société de Psychologie le 17 mai 1934, http://classiques.uqac.ca

David MAYEDA, David CHING, Fighting for Acceptance. Mixed Martial Arts and Violence in American Society, iUniverse, Lincoln, Nevada,  2008

Lee MONAGHAN, “Creating `The Perfect Body’: A Variable Project”, Body Society 1999; 5; pp. 267-290

Sarah NETLETON, Jonathan WATSON, “The body in everyday life.An introduction”, in Sarah NETTLETON, Jonathan WATSON (eds), The Body in Everyday Life, London, Routledge, 1999, pp. 1-25

Ken SHEARD, „Boxing in the Western civilizing process”, in Eric DUNNING, Dominic MALCOLM, Ivan WADDINGTON (eds), Sport histories. Figurational studies of the development of modern sports, London, Routledge, 2004, pp. 15-31

Sam SHERIDAN, A Fighter’s Heart. One Man’s Journey Through the World of Fighting, London, Atlantic Books, 2007

Chris SHILLING, The Body in Culture, Technology and Society, London, Sage, 2005

Nina WAALER LOLAND, „Some Contradictions and Tensions in Elite Sportsmen’s Attitudes Towards their Bodies”, International Review for the Sociology of Sport, Vol. 34, 1999, pp. 291-302

Loic J. D. WACQUANT, Body & Soul: Notebooks of an Apprentice Boxer, New York, Oxford University Press, 2004

Loic J. D. WACQUANT, „The Pugilistic Point of View: How Boxers Think and Feel about Their Trade”, Theory and Society, Vol. 24, No. 4, 1995, pp. 489-535